Procedurile UE în materie de azil și de control la frontieră

Cum funcționează procedurile de azil în UE

Pactul privind migrația și azilul stabilește un cadru comun al UE privind azilul și migrația. Scopul pactului este de a garanta tratarea cererilor de azil în întreaga UE în conformitate cu niște standarde comune, ceea ce face sistemul mai eficient și mai previzibil.

Un element esențial al pactului îl reprezintă Regulamentul privind procedura de azil, care stabilește modul în care sunt prelucrate cererile de protecție internațională. Acesta prevede totodată norme pentru procedurile la frontierele externe ale UE.

Împreună, dispozițiile menționate stabilesc modul în care sunt înregistrate și analizate cererile, drepturile și obligațiile solicitanților de azil, garanțiile procedurale speciale pentru persoanele vulnerabile, cum ar fi minorii neînsoțiți, și situațiile în care se aplică proceduri specifice la frontieră.

Normele UE mai prevăd și mecanisme specifice pentru situațiile de criză sau de forță majoră, norme care permit aplicarea unor derogări în circumstanțe excepționale și numai pentru durata minimă necesară pentru a face față situației.

Solicitarea azilului

Regulamentul privind procedura de azil stabilește procedura de urmat când se analizează cererile de protecție internațională. Scopul său este de a face procedurile de azil mai echitabile și mai eficiente, reducând în același timp tentațiile care i-ar putea face pe oameni să se deplaseze dintr-o țară a UE în alta pentru a solicita azil.

Regulamentul stabilește norme și termene clare pentru fiecare etapă a procedurii. Acesta clarifică etapele ce trebuie parcurse, de la exprimarea dorinței de a solicita protecție internațională până la înregistrarea și depunerea oficială a unei cereri. În mod normal, solicitanții au la dispoziție 21 de zile pentru a-și depune cererea după înregistrare. În mod obișnuit, o decizie ar trebui să fie emisă în termen de șase luni, deși perioada poate fi prelungită cu încă șase luni în anumite circumstanțe. În cadrul procedurii accelerate, o decizie ar trebui luată în termen de trei luni. Regulamentul stabilește totodată termene pentru a stabili dacă o cerere este inadmisibilă. Aceste termene variază între 10 zile și două luni, în funcție de circumstanțe.

În plus, regulamentul:

stabilește obligația solicitanților de azil de a coopera cu autoritățile și prevede consecințe în cazul nerespectării acestei obligații
prevede garanții procedurale speciale pentru persoanele vulnerabile, cum ar fi minorii neînsoțiți
consolidează măsurile menite să împiedice abuzurile și deplasările secundare, incluzând norme specifice pentru cererile ulterioare și pentru persoanele care solicită azil în mai multe țări din UE
clarifică situațiile în care o cerere poate fi considerată inadmisibilă, inclusiv situațiile în care se aplică conceptele de țară terță sigură sau de primă țară de azil
asigură o legătură mai strânsă între procedurile de azil și cele de returnare, astfel încât o decizie negativă în materie de azil să poată fi însoțită de o decizie de returnare, iar căile de atac împotriva ambelor decizii să poată fi gestionate în aceleași termene

Procedurile de azil la frontiere

Procedura de azil la frontieră le permite țărilor UE să analizeze anumite cereri de azil la frontierele externe ale UE sau în apropierea acestora, fără a-i permite solicitantului să pătrundă pe teritoriul Uniunii. Procedura este obligatorie în anumite situații, inclusiv în cazul în care un solicitant a indus în eroare autoritățile, este considerat un risc la adresa securității sau a ordinii publice sau provine dintr-o țară cu o rată scăzută de recunoaștere a dreptului la protecție internațională, ceea ce înseamnă că șansele sale de a primi protecție internațională sunt reduse.

Procedura de azil la frontieră poate dura până la 12 săptămâni. În cazul în care o cerere este respinsă, solicitantul va fi îndrumat către procedura de returnare la frontieră, care poate dura alte 12 săptămâni. Această procedură urmărește să faciliteze returnarea rapidă a persoanelor care nu au drept de ședere în UE.

Procedura la frontieră poate fi aplicată numai în cazul în care statul membru dispune de capacități suficiente pentru a prelucra cererile de azil și returnările, inclusiv de o infrastructură adecvată și de personal instruit. La nivelul UE, capacitatea adecvată este stabilită la 30 000 de locuri, subdivizate în capacități naționale.

Procedurile de azil și de returnare la frontieră sunt strâns legate, dar sunt reglementate de norme separate ale UE. Procedura de returnare la frontieră este stabilită prin Regulamentul privind procedura de returnare la frontieră, care este unul dintre elementele normelor comune ale UE privind returnarea.

Drepturile și obligațiile solicitanților de azil

Normele UE stabilesc standarde pentru drepturile și obligațiile persoanelor care solicită protecție internațională și instituie garanții pe tot parcursul procedurii de azil.

Solicitanții de azil au dreptul:

să primească informații clare și rapide despre procedură, despre drepturile și obligațiile lor și despre modul în care se depune o cerere
să beneficieze de serviciile unui interpret și să fie audiați în persoană în cadrul unui interviu, ca parte a procesului de analizare a cererii lor
să aibă acces la consiliere juridică gratuită în etapa administrativă a procedurii, precum și la asistență și reprezentare juridice gratuite în cazul unei căi de atac
să rămână în țara UE responsabilă pe durata analizării cererii lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de legislația UE

Normele oferă, de asemenea, garanții suplimentare pentru persoanele cu nevoi procedurale speciale, inclusiv pentru minorii neînsoțiți și pentru familiile cu copii.

Drepturile fundamentale trebuie să fie respectate pe tot parcursul derulării procedurii de azil. Țările UE trebuie să respecte Carta drepturilor fundamentale a UE și principiul nereturnării, care protejează persoanele împotriva returnării într-o țară în care ar putea fi persecutate sau vătămate grav. Un mecanism independent monitorizează, de asemenea, respectarea drepturilor fundamentale în timpul procedurii de screening și al procedurii de azil la frontieră.

Țări sigure

Normele UE în materie de azil includ două concepte suplimentare care pot influența, la rândul lor, modul în care este analizată o cerere de azil: conceptul de „țară terță sigură” și cel de „țară de origine sigură”.

Țări terțe sigure

Conceptul de țară terță sigură permite unei țări din UE să considere o cerere de azil drept inadmisibilă dacă solicitantul ar fi avut posibilitatea să ceară și, dacă este eligibil, să primească protecție internațională într-o țară sigură din afara UE. O țară terță poate fi considerată sigură dacă solicitantul are acces la protecție efectivă, inclusiv la dreptul de a rămâne, la un nivel de trai adecvat, la asistență medicală și educație, precum și la protecție până la găsirea unei soluții de durată.

Conceptul se aplică și în cazul în care există o legătură între solicitant și țara terță, în cazul în care solicitantul a tranzitat țara respectivă sau în cazul în care există un acord sau o înțelegere care garantează că cererea de azil a solicitantului va fi analizată acolo. Conceptul nu poate fi aplicat în baza unui astfel de acord sau a unei astfel de înțelegeri atunci când este vorba despre minori neînsoțiți.

Țări de origine sigure

Conceptul de țară de origine sigură se aplică țărilor în care, în general, se consideră că oamenii sunt protejați împotriva persecuțiilor sau a vătămărilor grave. Cererile resortisanților acestor țări pot fi analizate în cadrul unei proceduri accelerate.

La 24 februarie 2026, Consiliul și Parlamentul European au semnat un regulament care stabilește prima listă a țărilor de origine considerate sigure la nivelul UE, pe care figurează Bangladesh, Columbia, Egipt, India, Kosovo, Maroc și Tunisia. Țările candidate la aderarea la UE sunt, de asemenea, desemnate drept țări de origine sigure la nivelul UE, sub rezerva anumitor excepții, cum este cazul Ucrainei. Printre aceste țări se numără în prezent Albania, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Republica Moldova, Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia și Turcia.

Statele membre își pot întocmi propriile liste naționale, pe care pot figura și alte țări.